Performanța oricărui sistem complex este determinată în primul rând de calitatea deciziilor luate la nivel strategic. Când acest nivel este compromis, întregul organism organizațional suferă transformări degenerative care nu pot fi compensate prin optimizări la nivel operațional.

Or, în contextul discuției despre deficitul bugetar (8,3% din PIB) și al obligatoriei reforme a aparatului de stat românesc suntem martorii unei reluări aproape identice a discursului din perioada președintelui Traian Băsescu, când aparatul bugetar era descris plastic drept „un obez care stă în cârca sectorului privat”.

Și atunci, ca și acum, discursul public se concentrează obsesiv pe efecte și nu pe cauze, pe dimensiunea aparatului bugetar (1,3 milioane de bugetari) și nu pe analiza deciziilor care au condus la situația actuală.

Această fixație pe „numărul bugetarilor” ascunde adevăratele cauze ale crizei actuale, care își are rădăcinile mult mai adânc, în zona decizională a sistemului. Iar deciziile, să fim bine înțeleși, nu le iau funcționarii publici de execuție, ci decidenții politici și avatarurile acestora – de la miniștri și consilierii acestora (uneori mai periculoși decât miniștrii înșiși, pe principiul „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”), trecând prin tot aparatul de demnitari care conduc diverse instituții – secretari de stat, prefecți, directori generali.

Patologia incompetenței cultivate

În orice stat democratic, există și este firesc să existe o categorie de funcții politice – poziții ocupate de reprezentanți ai partidelor care au câștigat legitim dreptul de a guverna. Această realitate reflectă principiul fundamental al democrației reprezentative, unde alegătorii mandatează prin vot anumite forțe politice să implementeze viziunea lor despre guvernare.

Problema sistemului românesc este însă dublă. În primul rând, funcțiile politice au ajuns să fie echivalate cu incompetența și lipsa de merit profesional – ca și cum afilierea politică ar fi incompatibilă cu expertiza și profesionalismul. În al doilea rând, și mult mai grav, politizarea a depășit cu mult sfera legitimă a funcțiilor politice, infiltrând zone care, conform Codului Administrativ, ar trebui să fie profesioniste și apolitice: funcțiile de înalți funcționari publici (secretari generali, secretari generali adjuncți, prefecți) și funcționari publici de conducere (directori generali, directori executivi).

Această realitate sistemică a fost perfect sintetizată într-o formulare care a ajuns să definească întregul mecanism de guvernanță administrativă din România: „funcțiile de conducere sunt monitorizate politic”. Rostită cu naturalețea cu care ai descrie o lege a fizicii, această afirmație dezvăluie nu doar o practică administrativă, ci o întreagă filozofie de guvernare în care competența, performanța și integritatea au devenit complet irelevante în fața criteriului suprem al apartenenței politice.

Privind spre vârful piramidei administrative, observăm așadar un fenomen sistemic pe care l-am putea numi „patologia incompetenței cultivate”: un sistem de recrutare și promovare special conceput să favorizeze obediența și loialitatea politică în detrimentul competenței profesionale și al integrității morale. Nu este vorba de o simplă preferință pentru mediocri loiali – ci de o veritabilă cultură organizațională care respinge competența autentică, văzută ca o amenințare la adresa status quo-ului.

Situația devine și mai gravă când privim spre domeniile critice pentru funcționarea societății. Dacă în spitale directorii sunt numiți pe criterii politice, ce să ne mai mirăm că în alte domenii cruciale, dar mai puțin „fatale” precum învățământul, criteriul suprem pentru funcțiile de conducere este „carnetul de partid”?

Este ca și cum am pune la conducerea unei aeronave un individ care n-a zburat niciodată, dar care promite să urmeze orbește ordinele turnului de control, indiferent cât de iraționale ar fi acestea.

Diferența este că, în cazul aviației, consecințele ar fi imediate și dramatice, așa cum sunt, de regulă, consecințele și în mediul privat în cazul unor decizii proaste. În administrația publică, efectele sunt mai puțin spectaculoase, dar această practică generează un efect de cascadă toxic în întregul sistem administrativ. Hemoragia de competență din sistemul public devine o consecință naturală. Profesioniștii autentici fie pleacă, fie sunt marginalizați, lăsând în urmă un sistem populat predominant de indivizi ale căror principale calificări sunt obediența și capacitatea de a executa ordine fără să pună întrebări. Este o selecție negativă care se auto-perpetuează, creând un cerc vicios din care ieșirea devine din ce în ce mai dificilă.

Când leadership-ul unei instituții nu înțelege fundamentele domeniului pe care îl gestionează, deciziile devin arbitrare, bazate pe preferințe/ intuiții / păreri sau, mai grav, pe interese străine de misiunea instituției. Mai mult, această incompetență la vârf creează o presiune sistemică pentru mediocritate – nimeni nu vrea să fie „mai deștept decât șeful”, mai ales când șeful își datorează poziția tocmai capacității sale de a nu pune întrebări incomode.

Competența – victimă colaterală

În structura actuală a aparatului de stat, identificăm un paradox dureros, dar revelator: în timp ce vârfurile ierarhiei sunt adesea ocupate de persoane cu competențe îndoielnice, dar bine conectate politic, la nivelurile intermediare și de execuție există încă insule de expertiză vitale pentru funcționarea sistemului. Este ca și cum într-un organism bolnav, anumite celule continuă să funcționeze impecabil, compensând pentru disfuncționalitățile sistemice, doar pentru a fi eventual eliminate de propriul sistem imunitar dereglat.

Acești profesioniști autentici, adesea invizibili în statistici, sunt cei care mențin sistemul funcțional în ciuda, nu datorită, leadership-ului politic. Ei sunt „eroii necunoscuți” ai unui sistem disfuncțional, asemeni acelor ingineri sovietici care mențineau în funcțiune fabrici învechite prin soluții ingenioase, în ciuda directivelor absurde venite de sus.

Paradoxal, tocmai acești profesioniști sunt cei mai vulnerabili în fața „restructurărilor” clasice, care operează după logica reducerii liniare a personalului, fără o evaluare reală a competenței și contribuției fiecărui angajat.

Realitatea din spatele cifrelor care domină discursul public despre deficitul bugetar ascunde o poveste mai tulburătoare – cea a suprimării sistematice a vocilor profesioniste din administrație. Deficitul record de 8,3% din PIB nu este doar rezultatul unor cheltuieli excesive, ci consecința unui pattern toxic în care expertiza tehnică este sistematic ignorată sau, mai grav, activ suprimată când nu se aliniază cu narațiunea politică dorită.

Cum credeți că au fost tratați economiștii adevărați care au încercat să avertizeze asupra proiecțiilor bugetare prea optimiste, semnalând că prognoza de creștere economică de 3,4% pentru 2024 este nerealistă ? În cel mai bun caz au fost etichetați drept „pesimiști” sau „neloiali”. Realitatea – o creștere de doar 0,9% – le-a dat dreptate, dar prea târziu pentru a mai preveni impactul deciziilor eronate. Acest tipar se repetă în aproape toate domeniile administrației publice unde, de foarte multe ori, la vârf se iau decizii hazardate, bazate pe impresii sau influențe.

Modernizarea ca simulacru și cercul vicios al neîncrederii

Tentativele actuale de modernizare a aparatului de stat suferă de multe ori de ceea ce am putea numi „sindromul birocratizării digitale”: adăugăm straturi de tehnologie peste procese fundamental defecte, creând iluzia modernizării fără să schimbăm esența sistemului.

Este ca și cum am pune un motor electric într-o căruță, păstrând însă roțile de lemn și hamul pentru cai.

Rezultatul este un hibrid disfuncțional care combină dezavantajele ambelor lumi: complexitatea tehnologică cu ineficiența proceselor tradiționale.

În loc să simplifice și să eficientizeze prin reală transformare digitală, această pseudo-modernizare adesea complică și încetinește procesele administrative. Cetățeanul captiv se trezește nevoit să navigheze prin platforme digitale complicate, cu interfețe alambicate și de multe ori ajunge tot la ghișeul tradițional, unde află că „sistemul nu funcționează” sau că „trebuie să prezinte scan-ul după documente emise de alte instituții, tot ale statului”.

La baza tuturor acestor disfuncționalități stă un cerc vicios al neîncrederii.

Cetățenii nu au încredere în instituțiile statului (am mai scris despre asta și despre concluziile lui Gerard Hofstede) pentru că acestea funcționează defectuos. Instituțiile funcționează defectuos pentru că sunt conduse de persoane numite pe criterii greșite. Aceste persoane sunt numite pe criterii greșite pentru că sistemul politic funcționează după logica recompensării loialității, nu a competenței.

Acest cerc vicios este întărit de fiecare experiență negativă, de fiecare proiect eșuat, de fiecare promisiune neonorată. Cu timpul, el devine o profeție auto-împlinită: nimeni nu mai crede că sistemul poate fi reformat, deci nimeni nu mai încearcă cu adevărat să-l reformeze.

Costul real al incompetenței

Dincolo de costurile directe, măsurabile în deficit bugetar și ineficiență administrativă, incompetența la nivel înalt în aparatul de stat generează costuri ascunse mult mai grave pe termen lung.

Primul este costul oportunităților ratate. Câte proiecte strategice au eșuat, câte fonduri europene au rămas neaccesate, câte reforme necesare au fost amânate din cauza incapacității decidenților de a gestiona complexitatea acestor provocări?

Al doilea este costul social. Într-o economie globală bazată pe cunoaștere și inovație, un stat condus de incompetență devine rapid irelevant, incapabil să-și protejeze cetățenii sau să le ofere oportunități de dezvoltare. Este suficient să analizați nivelul discursului actual al clasei politice care pare că nu pricepe nici măcar în linii mari provocările contemporane.

În final, cel mai grav este costul moral. Când incompetența este normalizată la vârf, ea devine model comportamental pentru întregul sistem. De ce ar trebui un funcționar de rang mediu să se străduiască să fie competent când vede că succesul în sistem nu are nicio legătură cu performanța profesională?

Articolul a fost publicat și pe Republica.ro

Ce posibile soluții concrete există pentru această criză sistemică ?